Caramida stramba

Motto: “Vanity is definitely my favorite sin!” AL Pacino in “Pact cu Diavolul”

A fost odata ca niciodata,
Ca daca n-ar fi fost, eu acum ce Sfantu Petru mai scriam???


Cica a fost odata, dragii mosului, un prea-puternic si prea-intelept Rege. Si il scriem cu “R” pentru ca isi merita statutul de Rege. Si ca toti marii conducatori care se respecta a dorit sa lase in urma lui o cladire, o piramida, o poarta de intrare in oras…un edificiu care sa il reprezinte peste sute si mii de ani. Bugetul si-l permitea, mana de lucru era ieftina ca-n Estul Europei de azi, idei avea…ce putea sa-l mai opreasca?? Aproape nimic! L-a adus chiar si pe cel mai mare architect si vizionar in constructii din acea vreme, platit cu munti de aur pentru meseria pe care o stia. Constructia Templului putea sa inceapa.
El, arhitectul, isi conducea echipa astfel incat cladirea crestea vazand cu ochii; Regele era multumit, arhitectul era multumit, muncitorii erau platiti si multumiti, totul era numai lapte si miere. Ca in zilele noastre, ura, vanitatea, rautatea si uratenia existau si in acele vremuri…Si iata ca aceste trasaturi nedorite de nimeni (dar existente in fiecare persoana a Pamantului) au pus stapanire pe cativa dintre muncitorii de rand. Ei l-au fortat pe architect sa le dea informatii despre constructie pe care ei nu trebuiau sa le afle, iar pentru ca acesta a refuzat cei trei l-au omorat si l-au ingropat intr-un loc secret, stiut numai de ei. Dupa ceva vreme, Templul a fost terminat, iar dupa alte cateva sute de ani, cotropitori crestini au sters cladirea de pe fata pamantului, ramanand doar mitul Regelui si al unei cladiri care s-a dorit a fi “perfecta”.